Cui ai trimite această poveste? Distribuie!
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Cine e Necunoscutul pentru un copil?

Un prichi, nici nu cred că avea doi ani, urcase singur o palmă denivelare de trotuar și firește era mândru nevoie mare! Mama era aproape, înțelegătoare cu reușita lui, iar prichi, când să coboare
de pe mititica terasare pe care o luse în stăpânire, a întins mâinile spre mami de parcă urma să se arunce de pe cel mai semeț pisc de munte.

Necunoscutul este cameleonic, ia forma realității înconjurătoare. Copiii nu știu să spună când îl întâlnesc dar părinții isteți îl pot depista. Este acolo când copilul este apatic, închis în el, când este rebel și neagă orice, când fuge din camera lui în patul matrimonial și refuză să doarmă cu lumina stinsă, uneori și când este poznaș. De înțeles! Atunci este momentul să întindeți și voi mâinile spre el, nu are nevoie de o ceartă, de o predică și nici de imbold la realitate căci realitatea este exact ceea ce simte el. Are nevoie de un prieten pentru că din locul de unde privește urmele altor pași nu au ecou, așa încât, simte că se pierde ori într-o lume prea albă și vastă sau în negru fără sfârșit sau început.

Vorbesc din poziția copilului care, între șapte – doisprezece ani, era lăsat singur acasă un minim opt ore, cel puțin de două ori pe săptămână, cum se nimerea, ziua sau noaptea căci părinții mei lucrau în ture și uneori absența lor se suprapunea. Am prins acest ”singur acasă” și înainte de 89 când era rație și la lumină nu numai la alimente și emisiuni TV, iar mai ales iernile când se întuneca repede, erau chiar de groază căci umbrele draperiei sau perdelei pe perete reușeau să închipuiască hoți la pândă și monștri parșivi așteptând un moment de slăbiciune sau ca eu să adorm pentru ca ei să își facă de cap. Am făcut multe boacăne în vremea aceea dar pefect justificate în context.

Despre una, imediat, vorbire! Iar se luase lumina și pentru cazuri din astea aveam un ciot din lumânarea mea de la botez (căci ținea mai mult, plus încărcătura spirituală), am aprins-o, pentru că nici vorbă să pot sta pe întuneric vreo clipă și m-am băgat în pat, protejată sub plapumă. Lumânarea am luat-o cu mine, dacă o lăsam pe masă se apropia vreun bezmetic de monstru și una două mi-o stingea! De obicei avea loc într-o cană ca să stea dreaptă și să nu facă ceară însă, nu mai știu acum care a fost motivul de atunci că, lumânarea nu avea nici un fel de suport iar când m-am băgat în pat o țineam pe piept, în fața ochilor, direct pe bluza ce o aveam îmbrăcată. Pesemne că de la hipnoza flăcării, unicul punct de încredere, mi-or fi obosit ochii, sau de la căldura din plapumă, ori întuneric și secreția de melatonină, nu știu, presupun (că doar n-or fi fost monstruleții cu vreo vrajă?), am moțăit. M-am trezit când bluza sintetică de pe mine se prăjea pe piept de la lumânarea care se răsturnase. Noroc că mai aveam și altele pe dedesubt și că m-am dezmeticit repede. Cum a fost după nici nu are rost să mai spun: spaimă pentru vreo zece vieți! De întuneric și de ce zice mama când vede bluzele prăjite și de constatarea că n-a lipsit mult să-mi dau foc și mie și la casă și de sfânta bătaie de care eram sigură că n-aș scăpa decât moartă.

Acum pare de râs însă e numai de luat aminte. Copiii au realitatea lor. Parcă eu nu auzisem de atâtea și atâtea ori: ”încui ușa, te bagi în pat și dormi, nu vine nimeni, nu există monștri, nici bau-bau!”?? Și a fost numai una din boacăne pentru că am avut, cum ziceam, singură acasă, timp să le croiesc. Dacă m-am lecuit și cum m-am lecuit de frică? M-am lecuit însă odată cu achiziția de competențe, odată cu încrederea în sine și după ce m-am lămurit că Doamne-Doamne dă însă în traistă nu bagă!

Cu cât mai devreme copiii trăiesc experiențe, NU POVEȚE, cu atât mai repede își iau învățămintele necesare să facă față necunoscutului. Frica copiilor este o realitate justificată de care nu râdem, o ascultăm și o descâlcim metodic, împreună, părinte și copil, până când avem chei potrivite spre următorul nivel!

Tu știi ce temeri are copilul tău? Vorbește cu el! Dacă îți spune din prima ești fericit, aveți conexiune încă, dacă îți este mai greu să afli poate e bine să te întrebi dacă tu, ca părinte nu ești …Necunoscutul pentru el. Înainte de a rezolva frici aveți de restabilit legătura de încredere! E lucru mare ca aceasta să rămână puternică! De fiecare dată, respiră înainte să-i zici ce-ți vine în gură la nervi, frustrare, grabă! Ajută-l să înțeleagă, nu-l zdrobi de la înălțimea ta de adult peste care au trecut, hăt, zile! Dacă într-adevăr ești părinte, asta trebuie să se vadă, să se simtă! Iar dacă ți-e mai simplu, hello, nu ești singur! Toți părinții trec prin asta!

Noi suntem aici, ca prietenii, să învățăm unii de la alții, să dăm și să primim o mână întinsă când este nevoie!

Pace și încredere! Părinți și copii, împreună!

Ți-a plăcut? 🙂
Tu doar lasă-ne mai jos adresa ta de email iar noutățile ajung țintă la tine!

Lola – tâlcuiri pentru curaj în necunoscut!
Etichetat pe:                        

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *