”După o poveste adevărată”
Eticheta aceasta de obicei pe mine mă face să vreau să urmăresc un film. Viața reală e fascinantă!
Așa că astăzi va fi despre o poveste adevărată. Am auzit-o și eu de la un prieten și o să vă spun la sfârșit cum mi-a schimbat o felie de viață.
Era odată o regină care a ajuns mămică, fără curs de absolvire școală de mămici, ca mai toate mămicile pe care le știm și în ziua de azi. Era opimistă și sigură că toată dragostea, mare cât un Univers întreg, față de mica ei prințesa ei avea să îi fie de ajutor indiferent de piedicile necunoscutului.
Prințesa, fiica reginei, o zgâtie blondă, cu un năsuc obraznic în vânt și ochi albaștri de mare limpede, era poznașă ca o veveriță curioasă. Nu stătea locului nicicum, imediat se pierdea privirii, era când sus, când jos, când pe divan, când pe sub pat, val-vârtej zburda prin palat încât toată lumea era cu grijă să nu mai cadă ceva pe după ea. Ca de exemplu televizorul a cărui cablu într-o zi l-a agățat în timp ce făcea balet prin preajma lui sau chiuveta de la baia regală de care s-a atârnat să se dea huța. Joaca era cel mai mare talent al ei și tot ce nu era joacă nu putea fi decât un maaare pliiiictiiis.
Vremea trecea iar regina vedea cu chip ca domnița prințesă să înceapă a deprinde cele de căpătâi ale unei moștenitoare la tron: nițel dans, teatru, bune maniere și rafinament estetic, pictură, cultură generală obligatorie și alte îndeletniciri care i-ar fi stat bine și i-ar fi înfrumusețat creșterea. Pe la curte s-au perindat instructori, profesori, învățători fel și fel, ba chiar s-a supărat regina și de la un moment a zis gata cu ei și s-a apucat ea de predat prințesei câte le știa. Metodic, în cât timp îi mai rămânea după treburile împărăției. Nici așa, nici altfel, prințesa nu avea nici un drag de vreun fel de învățătură! Un pic se apuca, un pic învăța însă una-două se și ofusca, supăra, ba e greu, ba ea nu poate, ba îi e foame, ba îi e sete, ba o doare burta, ba unde e pisica, ba ce se mai știe de bunica, ba și ba și ba… Era foarte creativă și când era voba de treburi serioase se schimbau subiectele în mintea ei ca direcția vântului, toamna.
Săraca regină era numai chin! Nu numai ea dar și regele era de acum pornit. ”Pe ce bază o să lăsăm, nevastă, împărăția? Ce profesori să mai aducem? Ce vrăjitori să mai consultăm? Ia ocupă-te mai serios de ea căci sigur ai greșit ceva!!”. Prințesa era din ce în ce mai distrată și mai începuse, mare Doamne – apără și păzește! – să mai și întârzie de acasă, să uite pe ce și-a cheltuit banii, umblau niște sfetnici cu sușoteli că e vicioasă și umblă în companii rele. Griji peste griji întunecau toată împărăția din pricina ei! Era cât pe ce, ca în alte povești să zică regina: renunț și la împărăție și la tot că nu mai pot!
Și chiar nu mai știa ce să facă! Cum să se împartă? Împărăția singură nu mergea! Avea treburi peste treburi, responsabilități și mersuri pe care numai ea le știa și în vreme de pace și în vreme de război și când era regele în țară și când era în război. Și-ar fi luat și ea cu drag lumea în cap să fie iac-așa liberă sub soare, ca o pasăre fără griji, doar să-și crească tihnită puiul departe de vânzolelile și grijile unei împărății, mai ales că regele, cu luptele lui, nu era în ape bune aproape niciodată!
Într-o noapte, în vis, reginei i s-a arătat un pitic, gârbovit, plin de ani însă așa bătrân cum se afla era foc de sprinten, hazliu și jucăuș de ziceai că o morișcă îi face vânt în baterii. Regina s-a rugat de el să o sfătuiască cum să facă să-și aducă prințesa pe un drum mai drept căci prea era distrată.
Spiridușul râzând și el ca prințesa de obicei și dansând o întrebă:
– Prințesa voastră e frumoasă?
– Este! Mulțumim, Domnului! Ca ea alta, nu-i! răspundea regina.
– Prințesa voastră merge drept, fără ajutor?
– Merge, merge! Nu are nici o boală, har Domnului!
– Prințesa se spală singură pe dinți?
– Sigur! Asta-i întrebare, pitic pocit?!
– Nu te supăra, regină! Prințesa voastră are vreo îndemânare?
Aici regina a stat să se gândească bine. Deși era așa distrată prințesa chiar dovedea îndemânare deși nu la niște treburi vitale pentru împărăție. Îi plăcea să picteze, avea multă fantezie, îi plăcea să se dichisească și se dovedise că era și un suflet mare căci nu-și cheltuise banii pe vicii cum șușoteau gurile rele ci ajutase cu ei niște copii săraci ai împărăției gândind că le face bine. Apoi i-a răspuns piticului:
– Are!
– Păi, regină… laud-o! Laud-o pentru toate câte le face bine! Când e frumoasă spune-i, când merge și nu dărâmă, laud-o, dacă pictează, pictează cu ea și iar laud-o că a pictat frumos! Dacă se îngrijește, laud-o, spune-i cât de bine e să miroși frumos! zicea piticul, învârtindu-se și râzând mereu ca într-o joacă fără griji.
– Să o laud? Așa…degeaba, pentru … puțin?? Asta poate oricine! i se păru reginei ciudat.
– Nu e degeaba! Laud-o! Laud-o! Fii cu ea! Piticul se îndepărta săltând vesel până se pierdu și el și glasul lui în ecou: fii cu eaaa!
Regina s-a trezit.
A urmat o vreme încă circumspectă și neîncrezătoare sfaturile piticului din vis. Oricum încercase de toate. Ce avea să piardă dacă o lăuda pe prințesă pentru tot ce ea avea bun?!
Ei bine, povestea spune că după nu prea mulți ani, regina n-a regretat nici o clipă că a urmat sfatul piticului din vis. Prințesa a devenit încet, însă absolut sigur, cea mai destoinică prințesă chiar și a ținuturilor vecine. Înțeleaptă, cuminte, dreaptă, hotărâtă și ambițioasă de fel încât mai târziu regina i-a încredințat cu inimă bună și o parte din împărăție să o conducă după măiestria ei.
Și eu am avut nevoie de o poveste ca să învăț să laud pentru lucruri mici! Apoi lucrurile mici au început să scânteie peste tot! 😉
Atât de mult poate să facă o poveste și un prieten: să schimbe un destin!!
Inspirație! Și poveștile să zboare!
Ți-a plăcut? 
Tu doar lasă-ne mai jos adresa ta de email iar noutățile ajung țintă la tine!