Cui ai trimite această poveste? Distribuie!
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Școala cea mai importantă a copilului este școala oferită acasă, de părinți!

Dulapurile bunicilor, sertarele cu mărunțișurile lor, mâncarea de la bunici și intratul acela ”în voie” care îți lasă senzație de ”ca mine nu mai este nimeni”.

Sper că aveți amintirile încă zglobii ale statului la bunici, unii sper, de asemenea, că mai aveți bunii în lumea aceasta iar doliul este o mică, mică proiecție la mare, mare depărtare.

Pe alții îi cheamă Lumina și cu bagajele, făcute sau nu, se mută atât de repede încât nu au timp să încheie poveștile și nici nu apucă să-și ia rămas bun de la oameni și locuri de-o viață.

Ce de bunici au fost și ei copii!

Nu ți se întâmplă să te uiți la vârstnicii care pășesc nesigur și să le cauți, într-un timp pe care îl vezi numai în minte, diapozitivele zburdălniciei? Mie mi se întâmplă des. Spatele aplecat se trage, dispar polci, pălării și băsmăluțe ca să se facă vizibile plete, pantaloni scurți, codițe, cămășuțe și sprinteneală gălăgioasă. Regia pe repede înapoi îl lasă pe copilul de atunci, cu ochi curați și senini, doar prezent în clipa lui, absent, neștiutor și dezinteresat milioanelor de clipe pe care i le pregătește viitorul. În povestea mea, imaginară, rămâne acolo, cu cei de vârsta lui, pentru a-și lua dreptul la râsete și bucurie fără sfârșit.

Bunica Elsei nu are nevoie de mine să o așez în magie, e o creatoare de copilărie, plină de idei și avântată adânc pe tărâmuri care își au începuturile în … dulap. Jonglează cu ele, i le lasă moștenire Elsei și pleacă apoi în călătoria ei, cea pentru totdeauna.

N-am prea vrut să citesc, la recomandarea lui Teo, cartea. N-am prea vrut căci nu-mi plac drumurile înapoi printre stări pe care le-am încuiat și mi-am propus numai să le știu undeva dar să nu le vizitez. Până la urmă, pentru că atât a stat pe capul meu, am citit-o. ”Ditai cărămida”, în maxim trei zile.

Mi-am zis pe urmă că bunicii poate chiar își doresc să fie și bunei, neuitați în trecut, tocmai ca să nu rateze călătoria cu … viitorul. Totuși, grele ne sunt tuturor fragmentele acestea, interpretate de ei doar dus, jucate mai mult de nevoie, decât cu chef… .

Să ne dea Harul știința de a schimba timpul nostru pe cadrele cele mai inspirate de film – viață! Să fim copii deodată cu bunei, pricepuți în trăitul cu artă!

Bunica mi-a spus să-ți zic că-i pare rău este o carte de citit mai ales înainte de a avea nevoie de regăsirea echilibrului după o pierdere. Cred că asta vrea să spună și Teo 🙂 în recenzia lui.

Dacă citești tu, va citi și copilul tău! Obiectivul acestei recenzii acesta este: să inspire la consolidarea obiceiurilor de educare în familie!

Ți-a plăcut? 🙂
Tu doar lasă-ne mai jos adresa ta de email iar noutățile ajung țintă la tine!

Copiii și doliul – Review carte ”Bunica mi-a spus să-ți zic că-i pare rău”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *